Un raport al Curții de Conturi Europene despre sprijinul politicii de coeziune pentru ocuparea tinerilor transmite un mesaj care ar trebui citit cu mare atenție și în România: nu este suficient să finanțăm angajări. Trebuie să știm dacă tinerii rămân în câmpul muncii după ce subvenția se termină.
Pentru România, problema este serioasă. În 2025, rata șomajului în rândul tinerilor de 15-29 de ani era de 15,4%, față de aproximativ 6,1% pentru populația activă în ansamblu. Cu alte cuvinte, tinerii continuă să întâmpine dificultăți mult mai mari la intrarea pe piața muncii.
În același timp, România a beneficiat și beneficiază de resurse europene importante dedicate acestei probleme: 136,3 milioane de euro din FSE și 303,2 milioane de euro prin Inițiativa pentru ocuparea tinerilor în perioada 2014-2020, iar pentru 2021-2027 sunt planificate 673,5 milioane de euro din FSE+. Vorbim, cumulat, de peste 1,1 miliarde de euro în intervențiile specifice analizate de Curte.
Ce ar trebui să facem în România?
În primul rând, trebuie să începem să măsurăm ocuparea durabilă. Nu doar „câte contracte am finanțat?”, ci: câți dintre acești tineri mai lucrează după 12, 18 sau 24 de luni? Au un loc de muncă mai stabil? Au dobândit competențe? Au revenit în șomaj?
În al doilea rând, banii acordați angajatorilor ar trebui legați mult mai puternic de formarea profesională la locul de muncă. O subvenție salarială dispare după câteva luni. O competență nouă rămâne. Curtea arată că stimulentele sunt mai eficiente pe termen lung atunci când sunt conectate cu formarea, nevoile reale ale pieței muncii și mecanisme prin care angajatorii sunt încurajați să păstreze oamenii după terminarea finanțării.
În al treilea rând, trebuie să ne concentrăm mult mai serios asupra tinerilor NEET, în special asupra celor inactivi, care nu lucrează, nu studiază, nu urmează cursuri și adesea nici nu sunt înregistrați la serviciile publice de ocupare. La nivel european, aceștia reprezintă o proporție tot mai mare a populației NEET și sunt cei mai greu de identificat și de integrat.
Aici nu este suficient ca tânărul să fie așteptat la ghișeul agenției de ocupare. Este nevoie de intervenție în comunitate și de colaborare între serviciile de ocupare, primării, școli, servicii sociale, organizații locale și ONG-uri. Curtea recomandă exact această abordare: identificarea activă a persoanelor inactive și construirea unor mecanisme prin care serviciile ajung la ele, nu doar invers.
Și, poate cel mai important, trebuie să schimbăm întrebarea după care judecăm aceste programe.
Nu: „Câți bani am absorbit?”
Nu doar: „Câte persoane am angajat?”
Ci: „Câți tineri care aveau cu adevărat nevoie de ajutor au ajuns, datorită acestei intervenții, să aibă un traseu profesional stabil?”
Aceasta ar trebui să fie miza următorilor ani și, mai ales, a negocierii politicii de coeziune post-2027.
România nu duce lipsă doar de finanțare. Are nevoie de politici de ocupare mai bine țintite, mai bine evaluate și construite pentru rezultate care să dureze.
Andi Cristea
