Renumitul ceasornicar buzoian Nicu Ispas a încetat, astăzi, din viață, la vârsta de 95 de ani, și peste 70 de ani de muncă.
Înzestrat cu multă răbdare şi talent nativ bătrânul ceasornicar Nicu Ispas s-a încăpăţânat peste trei sferturi de veac să repare timpul. Ieşise demult la pensie dar dragostea pentru orologiile şi ceasurile de tot felul tot nu-i dădeau pace. La fel şi aminitirile unei vieţi dedicate aparatelor de precizie care l-au făcut celebru chiar şi în îngheţatele întinderi ale Siberiei.
Cunoscut de întreaga urbe în cei peste 70 de ani de muncă, meşterul buzoian povestea că şi-a început cariera după ce un unchi de-al său i-a intuit abilităţile de fin tehnician în timp ce se perinda printr-un atelier de ceasornicărie din Mizil. Deşi tatăl său şi-ar fi dorit să-i calce pe urme şi să se dedice unei cariere de cizmar, Nicu Ispas spunea că a apucat pe drumul său fără să-i pese de consecinţe. „După ce am terminat şcoala în anul 1934 mi-am dorit să devin aviator dar nu am reuşit pentru că nu erau decât două locuri. Apoi tata a vrut să mă facă dascăl de biserică dar nu mi-a plăcut.Până la urmă am fugit de-acasă pe jos la unchiul meu de la Mizil ca să mă fac ceasornicar. În trei ani am învăţat cât alţii în şapte pentru că mi-a plăcut această meserie” spunea Nicu Ispas pentru Adevarul. După ce a reuşit cu brio să treacă examenul de ucenicie, Nicu Ispas a revenit la Buzău înarmat cu o diplomă şi cu mult talent în arata depanării ceasurilor. Într-o meserie care în anii 40 era monopolizată de către evrei, Nicu Ispas s-a impus rapid pe piaţa depanatorilor din Buzău. „În oraş mai erau câteva ateliere ce erau monopolizate de evrei. M-am angajat iniţial pe trei mii de lei la singurul român care avea deschis un atelier de depanat ceasuri, o sumă mare la vremea aceea. Eram mic şi foarte sârguincios şi în scurt timp am căpătat respectul tuturor meseriaşilor din breaslă. Aşa am ajuns să muncesc suplimentar şi după un an chiar să-mi deschid un atelier” povesteşte Nicu Ispas.
În toamna anului 1942 tânărul pe atunci Nicu Ispas pleca pe front. La câteva luni ghinionul a făcut ca buzoianul să cadă într-un lung prizonierat din care a revenit după sfârşitul războiului. Calvarul său a început pe 9 decembrie 1942 când a fost transferat ca prizonier la Madovska, un lagăr amplasat într-o pădure. Nicu Ispas povestea că în cei aproape 4 ani cât a colindat prin lagărele ruseşti meseria i-a fost de mare ajutor. „Prima dată am fost solicitat de ruşi să repar un aparat de fotografiat şi aşa am ajuns remarcat. Apoi am ajuns într-un lagăr mare din Siberia unde am fost solicitat să repar ceasuri capturate de la prizonieri. Am avut mult de câştigat pentru că ruşii mi-au apreciat talentul de meseriaş. Aveam mâncare la discreţie şi un regim special faţă de ceilalţi prizonieri”, mai povestea meseriaşul buzoian.
