Sfântul Cuvios Pimen cel Mare, numit și Avva Pimen în Patericul egiptean, a fost un mare ascet, pustnic și părinte duhovnicesc în Egipt, în a doua jumătate a secolului al IV-lea și prima jumătate a secolului al V-lea. Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face la 27 august. Avva Pimen era de origine din Egipt. La vârsta de cincisprezece ani se duse să-i regăsească pe cei șase frați ai săi, asceți în pustiul Sketis (adică „al Schitului”): Avva Anuv era cel mai mare (cf. 6 iunie), iar Paisie cel mai mic. Pe când era încă tânăr, Pimen se duse să cerceteze pe un bătrân (avvă, stareț) despre trei gânduri, dar în timpul discuției uită de unul din ele. Întors la el în chilie și amintindu-și-l, plecă pe dată, parcurgând lungul drum ce îl separa de bătrân pentru a-i spune gândul sau. Admirându-i grija de a-și păstra sufletul curat în fața lui Dumnezeu, Bătrânul îi prezise: „Pimen, numele tău va fi rostit în tot Egiptul iar tu vei deveni cu adevărat păstor (Pimen în grecește înseamnă păstor sau cioban) al unei turme mari”.
Când centrul monastic de la Sketis a fost devastat de către barbarii mazici (407), cei șapte frați au reușit să scape masacrului și, apucând-o pe drumul exploatărilor de nitriu din zonă, se instalară la Terenuthis, în partea superioară a Egiptului, pe malurile Nilului. Pimen deveni aici foarte renumit, încât oamenii pioși îi părăseau pe bătrânii la care se duceau să ceară sfaturi, pentru a veni la el. Când venea cineva la Avva Anuv, el îl trimitea la Pimen, recunoscând că primise harul învățării celorlalți, dar Pimen nu lua niciodată cuvântul în prezența fratelui său mai mare și refuza să vorbească după ce un alt bătrân se exprima, chiar dacă îi întrecea pe toți.
Aflând unde se retrăseseră cei șapte frați, mama lor încercă să îi întâlnească dar ei refuzară, de aceea se duse în fața bisericii și aștepta ca asceții să vină acolo pentru adunarea lor de fiecare săptămână, sâmbăta (când privegheau împreună până duminică). Văzând-o, fiii ei își întoarseră fața imediat. Ea alergă după ei și, găsind ușa încuiată, plângea gemând. Pimen îi zise atunci din interior: „Voiești să ne vezi aici sau pe lumea cealaltă?”. Ea îi răspunse: „Dar nu sunt eu mama voastră? Nu eu v-am crescut la sân? Acum când părul mi-a albit, nu pot deci să vă văd?”. El relua: „Dacă tu îți stăpânești dorința de a ne vedea pe lumea aceasta, ai să ne vezi veșnic în lumea cealaltă”. Şi mama cea evlavioasă plecă atunci plină de bucurie, zicând: „Dacă vă văd cu siguranță acolo, atunci nu mai doresc să vă văd aici pe pământ”.
În primii ani Pimen postea mult, petrecând adesea două sau trei zile la rând fără să mănânce și își supunea trupul la un regim de mare austeritate. Dar cu timpul, câștigă o mare experiență în știința spirituală și, devenit medic, călăuză și luminător pentru locuitorii pustiului, el învăța să mănânce moderat în fiecare zi pentru a nu cădea nici în mândrie nici în lăcomie și să urmeze astfel calea împărătească cea ușoară și fără griji. Când într-o zi un frate îl surprinse spălându-se pe picioare și s-a smintit, el îi răspunse: „Noi nu am învățat să ne ucidem trupul, ci patimile”. El mai spunea adesea: „Tot ceea ce depășește măsura, de la diavolul vine”.
Cumpătat în asceză, era totuși foarte strict în ceea ce privea relațiile cu oamenii și își considera chilia ca mormânt al său, în care călugărul, ca un mort, trebuie să rămână străin oricărei legături cu cele pământești. Într-o zi, guvernatorul ținutului, dorind să îl vadă, îl arestă pe băiatul surorii sale, pentru ca Bătrânul să vină să mijlocească în favoarea lui. Dar Pimen rămase insensibil implorărilor surorii sale, spunând: „Pimen nu a născut copil”. Şi trimise vorbă guvernatorului să fie judecat după lege dacă făcuse vreo greșeală. Desigur, Bătrânul nu a acționat ca un fără-de-inimă, ci cu înțelepciunea și discernământul său a înțeles că guvernatorul se va lăsa păgubaș.
Când un vizitator voia să discute cu el despre lucruri înalte, Bătrânul rămânea tăcut; dar dacă era întrebat despre patimi și despre modul de a vindeca sufletul, atunci răspundea cu bucurie. Dădea interlocutorilor săi răspunsuri în funcție de capacitatea lor de înțelegere și de posibilitățile lor, pentru a-i încuraja să progreseze în virtute. Înainte de toate el îi sfătuia să nu lase loc gândurilor pătimașe complăcându-se în ele sau încercând să le răspundă; și asigura că ele vor dispărea astfel de la sine: „Noi nu le putem împiedica să vină să ne tulbure, dar e în puterea noastră să le rezistăm”. El învăța că a se arunca pe sine în fața lui Dumnezeu, a nu se măsura pe sine și a lăsa în urma sa toată voia proprie sunt instrumentele curățirii sufletului; dar mai ales prin osândirea de sine și prin trezvie sufletul va putea să se zidească și să progreseze spre desăvârșire.
Când fu întrebat într-o zi dacă se cuvenea să fie atenționați frații ce erau văzuți în vreo greșeală, Pimen răspunse: „În chiar clipa în care noi acoperim greșeala fratelui nostru, Dumnezeu o acoperă pe a noastră, iar când noi scoatem la iveală greșeala fratelui nostru, Dumnezeu o vădește pe a noastră”. Iar când vedea câte un frate adormind la biserica, departe de a-l mustra, Bătrânul Sfânt prefera să îi ia capul și să îl pună în poala sa, lăsându-l să se odihnească. Cât despre trezvia proprie, veghea la ea cu strictețe în orice clipă, știind că începutul tuturor viciilor este împrăștierea; iar când trebuia să iasă din chilia sa, se așeza mai înainte câte o oră, punând rânduială în gândurile sale.
El mai spunea că „omul are nevoie de smerenie ca de suflarea ce iese din nările sale” și că prin osândirea de sine, care ne face să îl considerăm pe fratele nostru mai sus decât noi, putem ajunge la această smerenie care ne aduce odihna în orice împrejurare. El însuși adusese la o asemenea măsură disprețuirea de sine încât mărturisea cu sinceritate : „În locul în care Satan e aruncat, eu mă arunc și mă așez sub ființele iraționale, căci ele sunt ireproșabile”. Când era întrebat cum de era posibil să se considere mai prejos de orice ființă creată de Dumnezeu și chiar de un ucigaș, Bătrânul răspundea: „El nu a făcut decât greșeala aceasta, eu însă păcătuiesc în fiecare zi”.
Văzând într-o zi pe o femeie jelindu-se pe mormântul soțului și al fiului său, Avva Pimen spuse fratelui său Anuv că nu poate deveni călugăr cel care nu a atins încă o asemenea măsură în plângere sufletului și o mortificare neîncetată a trupului. Altă dată căzu în extaz în fața unuia din cei apropiați lui, care îl întrebă apoi unde fusese dus. El răspunse: „Gândul meu era acolo unde se găsea Sfânta Maică a Domnului, care plângea pe Crucea Mântuitorului și aș vrea în toată vremea să plâng și eu astfel”.
Într-o zi vizitatori cunoscuți veniră din Siria pentru a-i pune întrebări despre curăția sufletului, dar Bătrânul nu știa grecește și nu aveau interpret. Remarcând jena musafirilor săi, Pimen începu dintr-odată să vorbească grecește și le spuse: „Firea apei este moale, cea a pietrei este tare; dar un burduf din piele agățat deasupra unei pietre și care lasă apa să curgă picătură cu picătură, pătrunde piatra. Așa și cuvântul lui Dumnezeu este blând, iar inima noastră este împietrită, dar omul care îl aude adesea își deschide inima către frica de Dumnezeu”. După ce a strălucit mulți ani ca un luceafăr în pustiu, învățând prin propria experiență și făcându-se un model viu al tuturor virtuților, Avva Pimen a adormit în pace, la puțin timp după Sfântul Arsenie cel Mare (după 449), dar fără să fi revăzut pustiul Schitului.
