Din 1545 până în 1670 Veneția s-a aflat în război cu turcii otomani și, când se făcu pace, în 1670 ea trebui să dea înapoi multe din pământurile grecești pe care le cucerise. Însă în 1684 Veneția se alătură celei de-a 3-a Sfinte Alianțe, împreună cu Polonia și Austria, spre a lupta din nou împotriva turcilor, în încercarea de a redobândi pământurile pierdute. Din această pricină turcii erau foarte neîncrezători și bănuitori față de oricine avea de-a face cu venețienii, mai ales față de locuitorii Peloponezului, ale cărui orașe de pe coastă fuseseră în stăpânirea Veneției.
În 1684 mitropolitul Zaharia din Corint, care se născuse în eparhia Arta, fu învinuit în chip mincinos de către niște turci că trimite pe ascuns mesaje venețienilor. Sfântul mitropolit fu îndată luat sub pază, bătut și pus în lanțuri. Adus dinaintea cadiului, i se ceru să-și lepede credința și să se facă musulman, altfel va fi osândit la moarte. Însă sfântul Zaharia refuză a lua seama la vorbele cadiului și îi spuse acestuia: ,,Dumnezeul cel Sfânt să nu mă lase să mă lepăd vreodată de Domnul meu Iisus Hristos, adevăratul Dumnezeu, căci eu cred că El este Cel Atotputernic și Ziditorul lumii. Sunt gata să-mi vărs sângele pentru sfântul Lui Nume”.
Răspunsul îi aduse o altă bătaie după care fu iară dus în temniță. Însă oricât l-ar fi bătut, acesta nu-l putea face să se lepede de Iisus Hristos. Deci musulmanii turci hotărâră că trebuie să moară cu o moarte neobișnuit de crudă: avea să fie tras în țeapă și apoi prăjit de viu. Vestea aceasta îngrozi mulțimea creștinilor ortodocși care strânseră grabnic o sumă de bani pe care o dădu valiului cetății, cerându-i să aibă milă de mitropolit. Astfel, ca un act de milă, i se tăie capul. Astfel sfântul mitropolit Zaharia al Corintului își dădu viața din dragoste pentru Iisus Hristos în cetatea Corint, în a 3-a duminică a Postului Mare a Închinării Sfintei Cruci, la 30 martie 1684.
