Sfânta Cuvioasă Olimpiada diaconița a trăit la Constantinopol în secolele IV-V d.Hr. Este cunoscută pentru viața ei evlavioasă și pentru milostenia ei deosebită față de săraci și mai ales drept ucenică și prietenă a Sf. Ioan Gură de Aur. Biserica o prăznuiește pe 25 iulie, împreună cu Sfânta Cuvioasă Eupraxia din Tabena, scrie orthodoxwiki. Fericita Olimpiadă s-a născut la Constantinopol (între 361 și 368) într-o familie din marea aristocrație imperială. Tatăl său, contele Seleucos, și mama sa murind atunci când ea era încă copil, Olimpiada a fost dată spre a fi crescută de una din rudeniile sale, Procopiu (Procopie), guvernator de Constantinopol, care a însărcinat cu educația sfintei pe Teodosia, sora sfântului Amfilohie de Iconium (cf. 23 noiembrie).
Astfel, Olimpiada a avut relații prietenești și familiare cu sfântul Grigorie Teologul, sfântul Grigorie al Nissei (care i-a și dedicat Comentariul său la Cântarea Cântărilor) și cu alți bărbați de seamă ai Bisericii, pe care mai târziu i-a și ajutat, ori de câte ori au venit la Constantinopol, chiar dacă unii, că patriarhul Teofil al Alexandriei (385-412), s-au întors mai târziu împotriva ei. Din tinerețe Olimpiada a strălucit nu doar prin frumusețea trupească, dar și prin înțelepciunea și credința ei. În anul 386 s-a măritat cu Nebridios, prefectul Constantinopolului, dar acesta a murit înainte ca ei să trăiască împreună. Apoi Olimpiada a decis să își dăruiască viața ei Domnului, ca văduvă și fecioară în același timp, și de a pune imensa ei bogăție în slujba Bisericii.
Dar în momentul în care ea a refuzat o a doua căsătorie, cu Elpidios, rudă a împăratului Teodosie, statul i-a confiscat toate bunurile și a fost împiedicată să frecventeze pe oamenii Bisericii până când avea să se supună dorinței împăratului. Dar, la întoarcerea din campania militară contra lui Maximus (388), împăratul, din admirație pentru zelul ei în asceză și virtute, i-a restituit toate bunurile. Imediat, sfânta Olimpiada a început să dea milostenie și să facă opere de binefacere cu imensele sale bogății. Și-a vândut proprietățile ce le avea în Tracia, în Bitinia, în Galatia și în Capadocia, ca și somptuoasele locuințe de la Constantinopol și a făcut peste tot case de primire pentru călători, spitale, biserici și o mânăstire, în spatele porticului meridional al marii biserici a Sfintei Sofia, care a ajuns să adăpostească mai mult de 250 de viețuitoare: mai întâi slujnicele sale și alte rudenii, la care s-au adăugat apoi multe femei din înalta societate a imperiului.
Pentru viața ei dedicată în întregime lui Hristos, Sfântul Patriarh Nectarie (381-397, prăznuit la 11 octombrie) a numărat-o pe dânsa în rândul diaconițelor, slujire pe care a împlinit cu cinstire și fără de cusur. Diaconițele, alese dintre fecioarele sau văduvele de o vârstă înaintată (60 de ani în acea vreme, apoi 40 ani), erau hirotonite prin punerea mâinilor și puteau să intre în altar, însă ele nu erau considerate ca făcând parte din cler. Slujirea lor consta în principal în vizitarea și ajutorarea bolnavilor, asistarea preotului la botezul femeilor și alte câteva sarcini auxiliare. Ele nu puteau nici să învețe în public nici să boteze (cf. Constituțiilor Apostolice 3, 6, 1-2). Slujirea diaconițelor a căzut încet-încet în desuetudine odată cu dispariția aproape completă a botezurilor de adulți, în secolul al XII-lea.
În anul 398, când Sfântul Ioan Gură de Aur (prăznuit la 13 noiembrie) s-a urcat pe tronul arhiepiscopal de la Constantinopol, Olimpiada a găsit în el nu doar pe părintele duhovnicesc pe care și-l dorea, autoritatea în materie de interpretare a Scripturii, păstorul care se îngrijea de turma sa mai mult decât de propriul său trup, ci și un prieten, atât pentru zile bune, cât și pentru dificultățile ce le întâmpina adesea din cauza corectitudinii și verticalității ei. Olimpiada s-a pus deci în slujba sfântului ierarh cu ardoare, suportând toate cheltuielile lui materiale și făcând din belșug milostenie, așa după cum sfântul o sfătuia. De altfel, singura persoană masculină admisă în mănăstirea ei era sfântul episcop, care venea adeseori și le instruia pe surori cu învățăturile sale. Pe câteva din ucenițele sale din această mânăstire le-a și hirotonit diaconițe, de altfel.
Sfântul Ioan Gură de Aur a avut multă laudă pentru Sfânta Olimpiada, drept pentru care a arătat către dânsa mare bunăvoință și dragoste duhovnicească. Când Sfântul Ierarh a fost pe nedrept trimis în surghiun (în Armenia[1], la anul 404), Sfânta Olimpiada și celelalte diaconițe au primit aceasta cu mare tristețe. Ultima oară când a părăsit biserica, sfântul le-a chemat la sine pe diaconițe: Olimpiada, Pentadia, Proklia and Salbina, le-a spus cum că îndârjitele acuze care i se aduc or să ajungă la un sfârșit, dar de văzut nu o să mai vadă aproape de loc. Le-a rugat să nu părăsească acea biserică, ci să slujească pe mai departe celui de îi va urma. Sfintele femei au căzut înaintea sfântului vărsând lacrimi.
În ciudă sfaturilor sfântului, Olimpiada a refuzat să-l recunoască pe succesorul lui și chiar a purces la apărarea cauzei Sfântului Ioan Gură de Aur. În această vreme, un incendiu a izbucnit în catedrala Sfânta Sofia și o parte din palatul imperial a fost distrusă de flăcări. Atunci, toți susținătorii sfântului Ioan Hrisostom au căzut sub bănuiala incendierii, și au fost aduși pentru cercetări în fața prefectului Optat. Au chemat-o și pe Sfânta Olimpiada la judecată supunând-o la o riguroasă cercetare. Au amendat-o la plata unei mari sume de bani pentru crimă de incendiere, cu toată nevinovăția sa și lipsa de probe. După aceasta sfânta a părăsit Constantinopolul și s-a stabilit la Cizic (la marea Marmara). Dar nici aici persecutorii nu i-au dat pace, astfel că, după încă un interogatoriu, în anul 405 sfânta a fost trimisă în exil la Nicomidia, unde sfânta a îndurat multă suferință și lipsuri. Sfântul Ioan i-a scris din surghiun 17 scrisori, mângâindu-o în durerea ei și îndemnând-o la răbdare pentru Domnul. La 25 iulie 408 Sfânta Olimpiadă a trecut la cele veșnice, încoronată împreună cu mărturisitorii pentru credinț
