Târgul cel mai apropiat era Mizilul, iar drumul care mergea spre Mizil trecea pe lângă bordeiul unei cârciumărite de la poalele Istritei care avea o iapa „breaza” (cu stea în frunte). La întoarcerea lor de la târg se mai abateau și pe la cârciumă și, fiinca carciumarita avea bautură bună, oamenii se mai îndemnau unul pe celălalt zicând „Hai, mai, pe la jupaneasa cu iapa breaza, sa mai bem o carafa cu vin bun”. Azi așa, mâine asa, tot imbiindu-se unul pe celalalt, au ajuns za zică :Hai, măi, pe la iapa aia Breaza, iar mai pe urma :Hai, măi la Breaza! . Și astfel, acest calificativ al iepei a rămas ca ponos al carciumaritei, ai cărei copii, după ce s-au căsătorit, s-au așezat în jurul barlogului mamei lor, iar porecla de Breaza a rămas și la copiii carciumaritei și satul care s-a înființat de către urmașii ei s-a numit satul Breaza. Nu este exclus ca o asemenea cârciumă sa fi existat chiar înainte de sfârșitul sec. al 18, de pilda în asa numitul punct la streaja, situat în partea de apus a intretaierii Drumului Mare cu Drumul Bătrânilor, deci în chiar cuprinsul trupului de moșie al satului Breaza. Legenda a fost culeasa de învățător Nicolae Teodorescu în 1908 și auzita de preot Gr. A. Banita de la sătenii și consemnată în Monografia comunei Breaza 1980.
