Eduard Dorneanu, o voce unică în literatura contemporană
lector dr Leni Burlacu
Într-o literatură contemporană preocupată de explorarea eului, Eduard Dorneanu face o mișcare diferită pornește de la sine pentru a ajunge la ceilalți. Din propriile amintiri ajunge la memoria unei generații și dintr-o experiență de viață la întrebări în care cititorul se poate recunoaște cu propria existență. Dar ceea ce îl individualizează nu ține atât de temele alese, cât de felul în care le privește. În cărțile lui, lumea pare să aibă o viață secretă pe care ochiul atent al autorului o observă. Așadar, zilele pot căpăta glas și personalitate, natura participă la întâmplările oamenilor, iar lucrurile obișnuite își părăsesc pentru o clipă rostul cunoscut și intră în poveste. Un biscuite poate deveni, printr-o singură imagine, o corabie purtată pe apele visului. Realitatea rămâne recognoscibilă și, cu toate acestea, devine mai largă decât ceea ce vedem. Această permanentă alunecare între real și simbol este una dintre mărcile textelor sale. Textele lui Eduard Dorneanu au o structură remarcabil de fluidă. Realitatea și simbolul nu apar ca două lumi separate, între care cititorul trebuie să facă un salt. Pleci dintr-o întâmplare obișnuită și, aproape fără să observi, ajungi în spațiul simbolului. Apoi te întorci, cu aceeași naturalețe, la un gest simplu, la un dialog sau la o întâmplare de fiecare zi. Simbolul nu întrerupe povestea și nu o îndepărtează de viață, ci îi adaugă un strat de profunzime. Pasajele poetice alternează cu dialoguri vii, uneori surprinzător de amuzante, cu întâmplări și personaje care te fac să vrei să afli ce urmează. Nu are nevoie de conflicte spectaculoase la fiecare pagină pentru a-și ține cititorul aproape, curiozitatea se naște din plăcerea de a rămâne în acea lume. În romanul Frontiera, de pildă, experiența armatei și a vieții de grănicer deschide o poveste mult mai mare despre oameni și despre devenire. Autorul își lasă personajele să fie contradictorii, vulnerabile, uneori curajoase, alteori speriate sau naive. Frontiera reală începe astfel să capete și alte sensuri, devine hotarul dintre adolescență și maturitate. Iar în romanul Strada fetei care iubea ploaia, aceeași privire se așază asupra adolescenței. Iubirea, prietenia, școala, revolta, nevoia de libertate și întâlnirea cu o lume adultă care nu înțelege întotdeauna fragilitatea acestei vârste alcătuiesc o poveste plasată în anii ’80 și, în același timp, surprinzător de apropiată de adolescenții oricărei generații. Există o anumită blândețe care se infuzează dar care e greu de definit. Dorneanu poate scrie despre pierdere, moarte, frică sau despărțire fără ca lectura să lase în urmă apăsare. Privirea lui asupra omului nu este una care condamnă. Îl lasă să greșească, să sufere, să fie slab, fără să-i retragă demnitatea. Poate de aceea, după pagini în care se întâmplă lucruri deloc ușoare, cititorului îi poate rămâne, paradoxal, o stare de bucurie.
În poezie, această particularitate devine și mai limpede. În Dezmugurire, Eduard Dorneanu are libertatea de a aduce împreună cuvinte și imagini care, în limbajul obișnuit, par să aparțină unor lumi diferite. Sacrul întâlnește trupul, iubirea se apropie de moarte, rana stă lângă frumusețe, iar pământul pare să vorbească aceeași limbă cu cerul. Nu sunt simple contraste poetice și nici jocuri de imaginație. Din întâlnirea lor se naște o emoție nouă, greu de explicat dar simțită din plin. Aceasta este, cred, una dintre cele mai recognoscibile trăsături ale poeziei sale. Eduard Dorneanu nu construiește imagini pentru a impresiona, ci pentru a face vizibil ceea ce, în mod obișnuit, nu poate fi spus direct. De aceea, multe dintre poemele lui nu se înțeleg doar prin sensul cuvintelor ci mai degrabă prin starea pe care o lasă în urmă. Ajungi la ultimul vers și îți dai seama că nu un singur cuvânt te-a atins, ci felul în care toate au început, pe nesimțite, să respire împreună. În acest sens, poezia lui are o geometrie proprie. Cuvintele contează nu numai prin sensul lor, ci și prin locul în care sunt așezate, prin ritm, repetiție, opoziție și prin felul în care imaginile se adună până când ating un punct de maximă intensitate. Versurile te poartă din simbol în simbol și din stare în stare, într-o acumulare continuă de imagini, ritm și emoție. Tensiunea crește aproape imperceptibil, cuvânt după cuvânt, până la acel punct în care nu mai citești poezia doar cu mintea, ci o simți în întregime, fără să mai poți separa imaginea de ritm, sensul de emoție. De aici vine și muzicalitatea limbajului său aparte. Dorneanu pare să aibă un auz fin atât pentru lumea din afara omului, cât și pentru cea dinăuntrul lui. Aude vorbele oamenilor, satul, natura, adolescența unei generații, dar și ceea ce omul nu spune și construiește din toate acestea propria limbă literară. În ultimii ani, această voce unică a primit noi confirmări. Volumul de poezie Dezmugurire a fost distins cu Premiul „Calliope”, iar recent romanele Frontiera și Strada fetei care iubea ploaia au primit, la rândul lor, două premii de excelență. Opera unui scriitor începe să conteze cu adevărat atunci când cititorul îi recunoaște vocea înainte de a-i vedea numele pe copertă. Eduard Dorneanu a ajuns la această maturitate artistică. Iar aceasta este poate cea mai sigură dovadă că și-a câștigat un loc propriu în literatura română contemporană.
EDUARD DORNEANU s-a născut în satul Mălini (Suceava) la data de 1 octombrie 1968. Fiul Alexandrinei și al lui Neculai Dorneanu. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România, membru al International Comparative Literature Association (AILC-ICLA)-Asociația Internațională de Literatură Comparată ,membru de Onoare al UNOTA (The United Nations of Art and Science), membru de Onoare al Consiliului Internațional pentru Arte / Secțiunea Literatură., membru Abralit-Asociația Brașoveană Pentru Literatură , membru al IAPG – International Association for Promoting Geoethics
