Sfântul Nichifor este cinstit pe 4 mai. Cuviosul Nichifor era de loc din Italia. Întorcându-se la credinţa ortodoxă şi părăsindu-și patria şi părinții de dragul adevărului, s-a mutat în Bizanţ. După ce împăratul Mihail al VIII-lea Paleologul a semnat la Lion, în 1274, acordul de unire cu Biserica Latină, Cuviosul Nichifor a fost trimis în exil. Se pare că în această vreme a scris o lucrare despre purcederea Sfântului Duh. Dorind fierbinte să mărturisească adevărul, nu doar cu cuvântul sau prin scrierile sale, ci cu întreaga sa fiinţă, a mers şi s-a făcut monah în Sfântul Munte, care este vatra virtuţilor şi graniţa dintre cele pământeşti şi cele cereşti. Timp de mai mulţi ani a făcut ascultare cu smerenie faţă de bătrânii săi, punând în practică, în acest fel, cea mai înaltă dintre virtuţi, dobândirea isihiei (liniştii), care este ,,ştiinţa ştiinţelor”. Mai târziu a strâns în jurul său o mică obşte în părţile cele mai pustii ale Athosului, iar lucrarea lor era păzirea gândurilor şi rugăciunea minţii.
Pentru a-i pregăti pe ucenicii săi în lupta pe care urmau să o ducă împotriva puterilor întunericului, cuviosul Nichifor, inspirându-se din viaţa şi din lucrările Sfinţilor Părinţi, a scris o antologie cu titlul ,,Despre trezvie şi păzirea minţii” [cuprinsă în Filocalie]. Încredinţându-se, însă, că mulţi dintre ucenicii săi nu izbuteau să-şi stăpânească mintea cea nestatornică pentru a se putea ruga fără a le fi distrasă atenţia, le-a propus o altă metodă simplă şi elementară, care le permitea să afle locul acela tainic al inimii unde trebuia să ajungă rugăciunea, iar acolo, cu grijă, să cheme numele binecuvântat al Domnului Iisus Hristos.
Cuviosul Nichifor îi sfătuieşte pe ucenicii săi să trăiască în linişte viaţa duhovnicească, fără grija celor lumeşti şi să fie în pace cu toţii semenii. Apoi, îi povăţuieşte ca, mergând fiecare la chilia sa şi îngenunchind într-un colţ, să-şi adune gândurile şi să le conducă, odată cu răsuflarea, până la inimă. Dacă acest exerciţiu pare dificil şi este greu la început din pricina nestatorniciei minţii care se răzvrăteşte din cauza strâmtorării ei, cu timpul, se va obişnui şi, încet, încet, va descoperi o plăcere şi o dulceaţă de nedescris care se întoarce neîntrerupt, în ritmul respiraţiei, în acest ,,sediu” al sufletului, ,,aşa precum bărbatul, departe fiind de casa sa, când se întoarce nu mai este trist, căci s-a învrednicit să-și vadă copiii şi pe femeia sa”. Ajungând la o vârstă înaintată, cuviosul Nichifor a scris un testament pentru ucenicii săi, în care îi sfătuieşte să păzească nealterată credinţa lor în Sfânta Treime, iar la scurt timp a trecut la cele veşnice.
