Prăznuirea sfinţilor mucenici Montanus preotul şi soţia sa Maxima se face în Biserica Ortodoxă şi în Biserica Catolică pe 26 martie. Preotul Montanus şi soţia sa Maxima trăiau în localitatea Singidunum (Belgradul de astăzi). Ca urmare a edictelor din anii 303-304 care au declanşat noi persecuţii împotriva creştinilor, printre care un edict din 27 septembrie 303 viza explicit clerul creştin, Montanus a fugit în oraşul Sirmium, capitala provinciei Pannonia Secunda (azi Mitroviţa), unde îşi avea atunci reşedinţa cezarul Galeriu (Cezar 293-305, Augustus 305-3011), ginerele lui Diocleţian. La Sirmium, a fost prins şi dus la judecată în faţa lui Probus, guvernatorul provinciei (praeses). Întrebat de guvernator, conform procedurii, dacă era creştin, preotul Montanus a confirmat că era creştin şi preot din Singidunum. Când guvernatorul i-a cerut să abjure şi să aducă jertfă zeilor păgâni, Montanus a refuzat. Ca urmare, a fost supus la torturi.
Pentru a-l convinge să se lepede de credinţa sa, guvernatorul a poruncit să fie adusă înaintea tribunalului şi Maxima, soţia preotului Montanus, crezând că aceasta, fiind mai slabă din fire, avea să se sperie şi, pentru a-l cruţa de chinuri pe soţul ei, avea sa încerce să îl convingă să aducă jertfe. Dar, spre mirarea guvernatorului Probus şi a membrilor tribunalului, Maxima a mărturisit la rândul ei că era creştină şi a cerut să fie şi ea supusă la chinuri, alături de soţul ei, pentru a se bucura şi ea de cununa muceniciei pregătită soţului ei. Guvernatorul a poruncit să fie torturată atunci şi presbitera Maxima, însă nici ea, nici soţul ei nu au acceptat să se lepede de Hristos, ci şi-au mărturisit mai departe credinţa creştină. Atunci guvernatorul Probus i-a condamnat la moarte prin înecarea în râul Sava. Aflând sentinţa, Montanus şi Maxima au dat slavă lui Dumnezeu Care îi învrednicise să pătimească şi apoi să moară pentru numele Său. La porunca guvernatorului, sfinţilor li s-a legat de gât câte o piatră mare şi au fost aruncaţi în râu. Potrivit altor surse, li s-a tăiat capul, iar trupurile lor au fost aruncate în râu. Însă apa a dus la mal trupurile acestora, iar credincioşii creştini le-au luat în ascuns şi le-au îngropat cu cinste.
Potrivit unor relatări, moaştele Sf. Montanus şi ale soţiei sale Maxima au fost ulterior transportate la Roma şi îngropate în Catacombele Sf. Priscilla de pe via Salaria, unde au rămas până la deschiderea catacombelor, în anul 1804. Printre Sfintele Moaşte găsite acolo se găseau şi cele ale Sf. Maxima, care se păstraseră în chip minunat. Moaştele acesteia au fost dăruite unei familii catolice bogate, Sinibaldi, care le-a dăruit mai târziu Mănăstirii San Lorenzo (Sf. Laurenţiu) din Roma, aparţinând ordinului Clariselor. De acolo, moaştele Sf. Maxima au fost duse în America de Sud de un preot catolic misionar (Pr. Joseph Louro), iar apoi au fost aşezate în Mănăstirea Clariselor de rit bizantin din North Royalton, Ohio (în Statele Unite ale Americii). Pretutindeni pe unde au călătorit, moaştele Sfintei Maxima s-au arătat a fi făcătoare de minuni pentru toţi cei care i s-au rugat sfintei cu credinţă.
În România, Mănăstirea Halmyris (Murighiol, jud. Tulcea) poartă hramul Sf. Montanus şi Maxima. Biserica românească din Isacova, pe Valea Moravei, în Serbia de azi îi are şi ea drept ocrotitori pe Sfinţii Montanus şi Maxima. Aceştia sunt şi ocrotitorii Episcopiei Ortodoxe Române a Daciei Felix, cu reşedinţa la Vârşeţ (Serbia).
