Paris, capitală a toleranței. Paris, loc în care-și găseau țărâna fertilă a afirmării Brâncuși, Cioran și atâția alți români care au devenit, respirând respirația bătrânului oraș, celebri. Paris, loc de reuniune a muzelor și paradis al iubirilor întotdeauna permise. Ieri a fost iadul pe pământ. Șeful statului ieșea dintr-un stadion unde țara sa juca un meci frumos de fotbal cu Germania, dispută a orgoliilor, sub umbrela protector-disperată a luptătorilor care-s antrenați să protejeze viața președintelui. Articulațiile așezământului secular de pe Sena făceau explozie. Sângele țâșnea din săli de spectacol și din viața calmă a străzii, din inima și pieptul unor nevinovați. Cine a adus iadul pe pământ, Doamne, tu sau noi?
Jihadiștii! – strigă gazetele. Jihadul a năvălit peste Europa, scandează politicienii. Ce-s jihadiștii? Cui dăm acest nume? Sunt oameni sau personaje melefice extraterestre, monștri ai beznei? De unde vin? Cine i-a inventat și de ce? Câtă cruzime și autocruzime să ucizi cât mai mulți, făcând cât mai nimicitoare bomba trupului tău! Ce-i îndeamnă spre asta? Allah akbar! – străgă ei. E un strigăt de luptă? Cu cine luptă și pe cine apără? Cine ar avea ceva împotriva lui Allah care-i, înțeleg, unicul Dumnezeu din cer, numai că fiecare îl numim altcum, așa cum stelele sau apa sau țărâna sunt strigate cu sunetul și croiala fiecărei limbi? Ce se întâmplă, Doamne, pe pământ, de întinzi iadul la tot pasul?
Ieri, înconjurat de copii, serbam ziua de naștere a celui mai mic urmaș al meu. Mă pregăteam să răspund cu dragoste celor care ne-au transmis dragostea și prietenia lor. Îi îmbrățișez. Le transmit, cât mai avem timp, iubirea mea. Războiul, despre care atâția se exprimă ca despre o posibilitate, ca pe o siluetă lugubră desenată în întunericul zilei de mâine, a aici. A început încă de când s-a sfârșit cel de al doilea mare război. Omenirea, care ar fi trebuit să învețe multe, n-a priceput nimic. Sfârtecarea e în plină desfășurare, planeta își măcelărește și-și arde de vii fiii, stăm pe jar și țopăim pe flăcări de noi aprinse. Evul Mediu a fost un fleac al pârjolirii. Arderea pe rug abia acum își află înflorirea.
Iartă-i, Doamne, pe oameni, că nu știu ce fac și nu știu ce-i așteaptă! Domnilor politicieni, domnilor șefi de stat, domnilor geopolitici, opriți, dacă mai poate fi stopată, vorbăria ucigașă. Trăim războiul cel mai nimicitor, în care niciun scut antirachetă nu poate opri racheta ucigașă cuibărită în sufletul celui care urăște. Lumea e învelită în ură. Ura însoțește, ca o umbră asasină, pasul meu și al tău și al lui pe orice uliță am merge, o uliță din New York, din Moscova, din Beirut sau Ierusalim. Nici ulițele satului București nu par de pe altă planetă. Treziți-vă, aș striga, dar cui să-i strig și la ce bun când vacarmul s-a instalat demult? Ar mai fi câte ceva de făcut, aș risca să zic, am mai putea încerca… spun eu către mine, spun, spunem, într-un plural de împrumut, dar cine din mine să mă audă pe mine și cine din noi să ne audă pe noi. Și dacă ne aude, ce? Unde ne-am mai putea refugia? – strigă acum, în televizor, o franțuzoaică plecată din România, iar dacă ieri aș fi sfătuit-o să revină acasă, acum nu mai am curajul.
Sursa: ampress.ro
