Noul Cod de procedură fiscală, în vigoare de la începutul anului, stabileşte că datoriile fiscale ale unei persoane pot fi supuse executării silite într-o anumită perioadă de timp, astfel încât, la expirarea acesteia, dreptul de a acţiona împotriva persoanelor încetează, iar datoriile se prescriu şi nu mai pot fi recuperate.
Datoriile fiscale sunt reglementate de legislaţia fiscală, mai exact de Codul de procedură fiscală, în vigoare de la 1 ianuarie. Concret, potrivit art. 1 punctul 10 din actul normativ citat,creanţa fiscală este definită ca fiind dreptul la încasarea oricărei sume care se cuvine bugetului general consolidat, reprezentând creanţa fiscală principală şi creanţa fiscală accesorie.
În timp ce creanţa fiscală principală reprezintă dreptul la perceperea impozitelor, taxelor şi contribuţiilor sociale, precum şi dreptul contribuabilului la restituirea sumelor plătite fără a fi datorate şi la rambursarea sumelor cuvenite, creanţa fiscală accesorie este dreptul la perceperea dobânzilor, penalităţilor sau majorărilor aferente unor creanţe fiscale principale, precum şi dreptul contribuabilului de a primi dobânzi.
Obligaţia fiscală este definită tot la art. 1 din Codul de procedură fiscală, dar la punctul 27, ca obligaţia de plată a oricărei sume care se cuvine bugetului general consolidat, reprezentând obligaţia fiscală principală şi obligaţia fiscală accesorie.
Astfel, obligaţia fiscală principală este obligaţia de plată a impozitelor, taxelor şi contribuţiilor sociale, precum şi obligaţia organului fiscal de a restitui sumele încasate fără a fi datorate şi de a rambursa sumele cuvenite, pe când obligaţia fiscală accesorie reprezintă obligaţia de plată sau de restituire a dobânzilor, penalităţilor sau a majorărilor, aferente unor obligaţii fiscale principale.
Dreptul de creanţă fiscală şi obligaţia fiscală corelativă se nasc în momentul în care se constituie baza de impozitare care le generează sau în momentul la care contribuabilul/ plătitorul este îndreptăţit să ceară restituirea.
Mai precis, creanţele fiscale se stabilesc:
- prin declaraţie de impunere depusă de contribuabil,
- prin decizie de impunere emisă de organul fiscal.
Ce se întelege în fapt prin creanţe fiscale
Concret, este vorba despre impozite,taxe, contribuţii sociale şi accesoriile acestora, percepute de stat sau de unităţile administrativ-teritoriale în baza unor raporturi juridice de drept public.
Pe lângă acestea, există şi alte creanţe asimilate celor fiscale, cum ar fi: drepturile vamale, redevenţele miniere şi petroliere sau alte creanţe bugetare asimilate creanţelor fiscale potrivit legii speciale.
În cazul în care nu este exercitat în termenul stabilit de lege, dreptul organului fiscal de a stabili creanţe fiscale se stinge prin prescripţie. Conform normelor în vigoare, termenul general de prescripţie al datoriilor fiscale este de cinci ani, însă există şi anumite situaţii, expres reglementate de lege, în care acesta poate fi mai mare de-atât.
Care sunt termenele de prescripţie aplicabile datoriilor fiscale?
În cele mai multe dintre cazuri, termenul de prescripţie stabilit de legislaţia fiscală în vigoare este de cinci ani. „În conformitate cu prevederile art. 110 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, termenul de prescripţie este de cinci ani”.
Totuşi, există şi situaţii în care termenul de prescripţie este fixat la zece ani, în cazul în care creanţele fiscale rezultă din săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală.
Ca element de noutate, noul Cod de procedură fiscală, aplicabil de la 1 ianuarie, introduce momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie a dreptului organului fiscal de a stabili creanţe pentru acele obligaţii fiscale care există, dar care nu au fost declarate sau au fost declarate incorect de către contribuabil.
Concret, potrivit articolului 110 alin. (2) din actul normativ menţionat anterior, calcularea termenului de prescripţie se face de la data de 1 iulie a anului următor celui pentru care se datorează obligaţia fiscală, cu condiţia ca legea să nu dispună altfel. Prin urmare, pentru o obligaţie fiscală datorată la 1 februarie anul acesta, termenul de prescripţie va curge de la 1 iulie 2017.
Noul termen de la care curge termenul de prescripţie, respectiv data de 1 iulie a anului următor celui pentru care se datorează obligaţia fiscală, se aplică doar taxelor, impozitelor sau contribuţiilor datorate începând cu 2016.
În ceea ce priveşte termenul de zece ani prevăzut pentru creanţele rezultate din săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, acesta curge de la data săvârşirii faptei ce constituie infracţiune, sancţionată ca atare printr-o hotărâre judecătorească definitivă.
Codul de procedură fiscală prevede că, atunci când constată împlinirea termenului de prescripţie a dreptului de stabilire a creanţei fiscale, organul fiscal procedează la încetarea procedurii de emitere a titlului de creanţă fiscală.
În ce condiţii poate fi întrerupt sau suspendat termenul de prescripţie
Întreruperea termenului de prescripţie este posibilă în anumite situaţii specifice. Mai exact, legislaţia fiscală stabileşte trei situaţii în care prescriţia se întrerupe, după cum urmează:
- în cazurile şi în condiţiile stabilite de lege pentru întreruperea termenului de prescripţie a dreptului la acţiune;
- la data depunerii de către contribuabil/ plătitor a declaraţiei de impunere după expirarea termenului legal de depunere a acesteia;
- la data la care contribuabilul/ plătitorul corectează declaraţia de impunere sau efectuează un alt act voluntar de recunoaştere a creanţei fiscale datorate.
În acelaşi timp, există şi cazuri în care termenul de prescripţie se suspendă. Mai precis, aşa cum Codul de procedură fiscală stipulează la lit. c) a art. 111, suspendarea termenului de prescripţie este posibilă în următoarele situaţii:
- în cazurile şi în condiţiile stabilite de lege pentru suspendarea termenului de prescripţie a dreptului la acţiune;
- pe perioada cuprinsă între data începerii inspecţiei fiscale/verificării situaţiei fiscale personale şi data emiterii deciziei de impunere ca urmare a efectuării inspecţiei fiscale/verificării situaţiei fiscale personale, în condiţiile respectării duratei legale de efectuare a acestora;
- pe timpul cât contribuabilul/plătitorul se sustrage de la efectuarea inspecţiei fiscale/verificării situaţiei fiscale personale;
- pe perioada cuprinsă între data declarării unui contribuabil/plătitor inactiv şi data reactivării acestuia.
O situaţie aparte întâlnită în practică o reprezintă cea de-a doua ipoteză de mai sus, respectiv suspendarea termenului de prescripţie între data începerii inspecţiei fiscale şi data emiterii deciziei de impunere. În această situaţie, trebuie respectată durata legală de efectuare (desfăşurare) a inspecţiei fiscale, altfel, termenul de prescripţie nu va fi suspendat.
Cum poate înceta executarea silită?
În ceea ce priveşte prescripţia dreptului de a cere executarea silită pentru acele obligaţii fiscale declarate, dar neplătite la termen, dreptul organului de executare silită de a cere executarea silită a creanţelor fiscale se prescrie în termen de cinci ani de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naştere acest drept.
Conform art. 215 alin. (2) din Codul de procedură fiscală, termenul de prescripţie prevăzut anterior se aplică şi creanţelor provenind din amenzi contravenţionale.
În cazul în care organul de executare silită constată împlinirea termenului de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită a creanţelor fiscale, acesta va proceda la încetarea măsurilor de realizare şi la scăderea acestora din evidenţa creanţelor fiscale.
Persoanele care îşi achită datoriile fiscale după ce acestea s-au prescris nu îşi vor recupera banii, reglementările în vigoare stabilind că sumele achitate de debitor în contul unor creanţe fiscale, după împlinirea termenului de prescripţie, nu se restituie.
Totodată, trebuie să amintim că şi termenul de prescripţie de cinci ani, în care organul de executare silită poate cere executarea silită a creanţelor fiscale, se suspendă în anumite situaţii, astfel:
- în cazurile şi în condiţiile stabilite de lege pentru suspendarea termenului de prescripţie a dreptului la acţiune;
- în cazurile şi în condiţiile în care suspendarea executării este prevăzută de lege ori a fost dispusă de instanţa judecătorească sau de alt organ competent, potrivit legii;
- pe perioada valabilităţii înlesnirii acordate potrivit legii;
- cât timp debitorul îşi sustrage veniturile şi bunurile de la executarea silită;
- în alte cazuri prevăzute de lege.
Nu în ultimul rând, există şi cazuri de întrerupere a termenului de prescripţie amintit. Mai exact, după cum prevede Codul de procedură fiscală la art. 217, termenul se întrerupe:
- în cazurile şi în condiţiile stabilite de lege pentru suspendarea termenului de prescripţie a dreptului la acţiune;
- în cazurile şi în condiţiile în care suspendarea executării este prevăzută de lege ori a fost dispusă de instanţa judecătorească sau de alt organ competent, potrivit legii;
- pe perioada valabilităţii înlesnirii acordate potrivit legii;
- cât timp debitorul îşi sustrage veniturile şi bunurile de la executarea silită;
- în alte cazuri prevăzute de lege.
Sursa: avocatnet.ro
