Unul dintre darurile cântărilor compuse de Biserică în cinstea sfinților este acela că păstrează nealterată, peste veacuri, expresia evlaviei credincioșilor către aceștia. Acesta este și cazul Sfinților Trei Ierarhi, pe care Biserica îi sărbătorește împreună încă din secolul XI, compunându-le cântări în care ni se arată adevărata măsură la care s-au ridicat cei trei luminatori ai Ortodoxiei.
Astfel, una dintre sedelnele ce se cântă la Utrenie nu se sfiește a-i numi „alți trei apostoli”, și aceasta pe bună dreptate, întrucât s-au făcut într-adevăr mărturisitori ai Celui pe care L-au cunoscut așa cum puțini au reușit s-o facă, înainte sau după ei. De asemenea, mărturisirea lor a ajuns până la marginile pământului, luminând „ca niște raze ale soarelui celui înțelegător, [care] și luminează pământul cu dumnezeieștile sale străluciri”, după cum ni se dezvăluie într-una din stihirile de la Stihoavna.
Plăsmuită în micul schit de pe malul Iris-ului, unde se sihăstrea Sfântul Vasile, în umila bisericuță Anastasia unde Sfântul Grigorie și-a ținut celebrele cuvântări, și întărită cu ostenelile cele martirești din exilul în Pont al Sfântului Ioan, această mărturisire comună reflectă slava Sfintei Treimi care luminează sufletele noastre, într-adevăr, cu dumnezeiești străluciri.
Însuși troparul acestei sărbători ne dezvăluie înălțimea la care s-au ridicat cei Trei Ierarhi în Biserică; acest tropar este practic o adaptare a troparului Sfinților Apostoli Petru și Pavel: „Ca cei ce ați fost întocmai la obicei cu apostolii și lumii învățători…”. Biserica mărturisește deci ca Sfinții Trei Ierarhi și-au apropriat întocmai obiceiul apostolilor, cu timp și fără timp ocupându-se doar cu rugăciunea și propovăduirea Cuvântului. Nimic pentru ei, totul pentru ceilalți, în misiunea mistuitoare a dragostei lui Hristos.
Cântările sunt mărturisirea nevremelnică a Bisericii. Ele nu sunt doar compoziții ale unor poeți ai Bisericii, ci sunt cuvintele prin care Însusi Duhul Sfânt îi lăuda pe sfinți. Căci așa este obiceiul lui Dumnezeu, să își prețuiască făptura pe care El Însuși a creat-o și sfințit-o. Dumnezeu se oglindește în sfinți, se vede pe El Însuși în ei și bucuria Sa este reflectată în bucuria Bisericii care se unește în laudele pe care le cântă.
„Organele Darului, alautele Duhului, trâmbițele cele bine vestitoare ale propovăduirii, tunetele cele înfricoșate și vrednice de auzit, care de sus au glăsuit și slava lui Dumnezeu o au arătat marginilor, pe cei trei propovăduitori ai marii Treimi, pe Ioan și pe Vasile după vrednicie, împreună și pe Grigorie să-i cinstim” (Stihira la Vecernia cea Mare).
Biruința desăvârșită a Ortodoxiei ni se pare astăzi fireasca. Dar aceasta pentru că noi nu am trăit acea perioadă, în care lumea întreagă se întunecase prin erezia lui Arie și prin plăsmuirile următorilor săi. Sfinții Vasile și Grigorie, și apoi și Sfântul Ioan au dat piept acestora împotrivindu-se întregii înțelepciuni lumești, de multe ori această “înțelepciune” fiind susținută chiar de împărați. Însă “ ca pe Goliat cel netrupesc, cu piatra cea din capul unghiului surpându-l, credința întru unire o au adus, cu sângele lui Hristos cel roșu îngrădind-o”.
Și se cuvine ca acest cuvânt să fie încheiat printr-o cântare care sumarizează modul vieții și împreună-prăznuirii acestor trei minunați sfinți: „Nu este al doilea întru acești trei, ca fiecare cinstea să intru sineși poartă, nici unul mai întâi fiind și pe cei întocmai cu cinstea covârșindu-i și își împărtășește mai vârtos unul altuia biruinșa bucurându-se, că nu încape între dânșii îndrăzneala pizmuirii, care strică unirea gândului”.
Sursa: crestinortodox.ro
