De ce mina de ţiţei de la Sărata Monteoru este unică? Cum a fost săpată

Mina de petrol de la Sărată-Monteoru, aflată în proprietatea grupului Petrom-OMV, are o producţie de 5 tone de ţiţei pe zi, reprezentând 0,04% din totalul României, fiind singura mină de acest fel din Europa şi a doua din lume.

Mina de petrol este una dintre atracţiile din comuna Sărată-Monteoru, alături de staţiunea balneoclimaterică, ştrandul cu apă sărată, dar şi cultura Monteoru. Situată în partea de sud-est a Subcarpaţilor Curburii, între Dealurile Istriței, mina a fost inaugurată în perioada interbelică, devenind prima de acest fel din Europa.

Extragerea petrolului se face prin galerii subterane, săpate la o adâncime de 240 – 320 de metri, iar accesul se face prin cele două lifturi, sau „colivii”, cum le numesc angajaţii, în care nu pot intra mai mult de patru persoane. Cu toate că petrolul a fost observat în această zona încă din 1840, aplicarea sistemului prin galerii a început în anul 1925.

Singura mină de petrol din Europa, produce 5 tone de ţiţei pe zi în România

Producţia de petrol de la mina Sărată-Monteoru se ridica în 1870 la 5,120 de tone, o cantitate care reprezenta la acea dată 44% din producţia totală a României. Astăzi, producţia zilnică este aproximativ aceeaşi, însă reprezintă 0,04% din totalul României, de 87.000 barili pe zi. Producţia a crescut în ultimul an, după ce sondele au fost curăţate.

Revista „Moniteur du Petrole Roumain”, care avea o apariţie lunară, nota în 1938 că în urma săpării unor noi sonde în 1932, producţia a ajuns până la 20 de tone pe zi, însă a scăzut din cauza faptului că s-a ajuns cu exploatarea într-o regiune aproape seacă, dar şi a reducerii activităţii, săparea galeriilor fiind întreruptă o perioadă. Extragerea petrolului se face prin sonde, folosind aerul comprimat, fiind folosit un tub de doi ţoli în interiorul căruia se află un tub de un țol. Astfel, aerul este pompat prin tubul mai mic, iar ţiţeiul iese prin spaţiul circular dintre cele două tuburi.

”Din mărturiile unui călător străin rezultă că în prima jumătate a secolului al XIX-lea existau încă în judeţul Buzău şi pe Valea Teleajenului imense suprafeţe inundate de petrol, mistuite de flăcări zeci de ani, şi numeroase izvoare care ţâşneau din coasta dealurilor sălbatice, împădurite şi râpoase, fără ca oamenii să le valorifice. (…) Starea naturală în care se aflau aceste zăcăminte  nu a solicitat nici timp nici eforturi, nici investiţii pentru a le folosi; în timpul lui Matei Basarab aceste izvoare erau captate printr-un şanţ. În măsura în care utilizarea ţiţeiului s-a extins, obţinerea lui a pretins efort mai mare , iscusinţă mai multă, mijloace şi metode de extracţie mai variate.” (”Contribuţii la istoria petrolului românesc”, autor  Constantin M. Boncu)

Primele puţuri pentru extracţia ţiţeiului au fost săpate de afaceristul grec Grigore Monteoru, cel care la 1 iulie 1895 avea să întemeieze staţiunea dintre dealurile Istriţei.

Grigore Monteoru a devenit în 1880 proprietarul exclusiv al exploatărilor de petrol din Sărata Monteoru, pe care le-a vândut în anii următori consorţiului Offenheim Singer Co.

Săpată în 1874, exploatarea petrolieră a fost extinsă în perioada interbelică şi inaugurată în 1925, în forma sub care o găsim şi în prezent. În 1923 încă se extrăgea petrol prin puţuri, iar din 1925, prin galerii, metodă utilizată şi astăzi.

Ţiţeiul se scurgea în galerii către puţul principal de unde, cu o pompă, era împins la suprafaţă. Aerisirea se făcea cu ajutorul unui sistem de tuburi prin care aerul era pompat mai întâi cu ajutorul unor foale apoi cu un ventilator. Iluminatul se făcea la început cu o reţea de oglinzi apoi cu lămpi cu acumulator.

Din anul 1931, din aceste galerii s-au forat sonde orizontale, reţeaua având iniţial peste 4.000 de metri lungime. Din 1925 şi până azi au rămas active doar aproximativ 1.600 de metri de galerii, restul fiind surpate sau în pericol de surpare.

Zăcământul se extrage din galerii aflate la adâncimi cuprinse între 240 şi 320 de metri, pungile de ţiţei fiind vizibile cu ochiul liber, la 304 metri adâncime.

În interior se circulă prin galerii căptuşite cu bolţari de beton iar din loc în loc apar porţiuni de rocă din meoţian, din care se prelinge încet ţiţeiul. Reconstruită în întregime în ultimii ani, mina de petrol poate fi vizitată. Cinci persoane sunt admise în ascensorul care poate coborî până la 304 metri.

Cum a fost săpată mina de petrol

La săparea puţurilor, se folosea la iluminare un sistem de oglinzi care reflectau razele de soare în adâncime. Erau doi muncitori care săpau, încărcau hecnele, nişte găleţi mari acţionate prin tracţiune animală, cu care eliminau roca şi aduceau materialele pentru armătură.

Aerisirea se făcea cu ajutorul unui sistem de foale acţionate manual care pompau prin nişte tuburi aer spre oamenii care lucrau în subteran. Mai târziu au apărut ventilatoarele pneumatice acţionate electric.

Mina de petrol este monument UNESCO, de aceea a şi rămas în funcţiune. Aici lucrează şase angajaţi, care se supun unor reguli stricte: nu au voie să bea apă sau să mănânce în subteran şi nici nu pot lua obiecte proprii. Sursele de lumină instalate în subteran sunt izolate cu aer comprimat.

În vecinătatea minei a fost amenajat un mic muzeu unde sunt expuse macheta obiectivului petrolier, vagoneţi de extracţie, alte unelte ale mineritului şi fotografii de epocă. Obiectivul apare pe hărţile turistice ca fiind deschis vizitatorilor, este declarat monument istoric, însă accesul se poate face după obţinerea mai multor aprobări, acum fiind în proprietatea Petrom – OMV.