Credința în Dumnezeu e una, Biserica e alta, aud adesea. Cu îndreptățire pesemne. Nu s-ar fi putut să coexiste, să-l căutăm adică pe Cel de Sus în Biserica lui, făcută spre a-l slăvi? Nu sunt un bisericos, am mai scris-o, nici cu mândrie, nici cu umilință. Merg de Paști să iau lumină, intru, acasă sau în străinătate, când mă nimeresc să trec pe lângă lăcașuri de cult cu valoare istorică, înăuntru și acolo mă rog pentru morții mei și, dacă mi se dă voie, pun o lumânare pentru sufletul lor. Cam asta-i tot.
Zilele astea, mai sinistre decât altele, am trăit, simțit și cântărit, atât cât izbutesc eu, multe. Întâmplarea tragică a fost în toate. Peste ea și pe lângă ea am urmărit cu emoție, cu îngrijorare, cu dezgust uneori, atitudini, gesturi, multe eroice, frumoase, arătându-ne demni de a înfrunta laolaltă blestemul unei tragedii. Politica a avut bunul simț să tacă, exceptând mici ghiolbănii care au încercat să tragă beneficii și din moartea semenilor. Lumea, poporul, simbolizat impresionant de coloanele tăcerii care au mers și merg să pună lumânări la locul carnagiului, zecile de mii de oameni care s-au perindat în liniște prin fața rugului colectiv, au șters mult din portretul molâu, indiferent, resemnat al românului care părea a se instala în mentalul universal. Nu, nu suntem așa. Suntem cum am fost arătați în aceste zile – săritori, sensibili, umani, miloși, generoși. Suntem noi cei știuți din cărțile de istorie și din poveștile de vitejie. Privesc portretul unui tânăr care putea juca orice rol eroic în marile filme ale lumii. A murit ars după ce a intrat de câteva ori să scoată victime doborâte în cuptorul încins al morții. A salvat de la moarte, cu prețul propriei morți, trei sau cinci oameni. E român, ca noi toți. Nu-i un român importat. Are gena dealurilor și văilor și pădurilor de acasă. Am multe văzute, multe de povestit copiilor. L-am văzut pe prietenul meu, profesorul minunat Lascăr, care la 67 de ani ai lui, n-a pus geană pe geană, operând, iar când iese din operație găsește răbdare în el să răspundă întrebărilor rudelor victimelor sau ziariștilor. Cât a șters din rele și cât a adăugat, la bune, această nenorocire arătându-ne oameni care arată ca oamenii. Nu era nevoie de ea, de această tragedie. Sau poate Cel de Sus ne-a dat-o, spre a ne trezi și purifica.
Am început să scriu aceste rânduri, citind, în zori, știri postate de colegii mei din AMPress. Știrea cea mai citită e un fel de scrisoare a unei ziariste în care-l înjură, da, îl înjură, la propriu și la figurat, pe Patriarhul Daniel, mai marele ortodoxiei din țara mea majoritar ortodoxă. Am tresărit. Textul, care nu-i strălucit ca expresie, dar convingător în mesaj, drăcuiește la un moment dat. Patriarhul, prin uriașa lui știință de a face bani, transformând, pentru mulți, biserica într-o întreprindere profitabilă, etalând lux și burți, din ce în ce mai multe burți umflate de nu le mai cuprinde anteriul aurit, a stârnit antipatie. Chiar ură. N-am crezut însă că-i atât de puternică. Citesc și nu se mai termină comentarii, texte dure, revoltate, deloc creștinești. Ce a făcut acest popă al popilor de a adunat atâta dezgust și chiar ură? Nu cumva Daniel, în vremea căruia apar ca ciupercile biserici la toate colțurile de stradă, încât tindem să avem mai multe biserici decât enoriași, în loc să adune oile rătăcite spre biserica Domnului, îi îndepărtează și risipește pe credincioși? Pocăiește-te, sfinția ta, fă ceva care să te arate altfel fiindcă mulți, mult prea mulți te identifică cu opusul Domnului, cu fățărnicia, calicia, avariția. Te identifică – citește mesajele credincioșilor – cu iadul. Să fie o propagandă a cultelor împotriva bisericii neamului? Nu prea cred, fiindcă Mercedesul și Mercedesurile defilează zilnic pe străzi, îmbuibarea vârfurilor bisericii e jignitoare pentru memoria celor ce se rugau în peșteri, iar împrejurarea catastrofei din aceste zile ar fi trebuit să te găsească la căpătâiul muribunzilor nu în cearșafurile și puful de rege bisericesc. N-ai fost, iar mesajul venit târziu nu repară nimic sau mai nimic, din păcate. Multe a trezit și multe va schimba, inclusiv în substanța mucilaginoasă a politicii, această crimă în care șișul ucigaș se cheamă din nou corupție.
Sursa: ampress.ro
