Artistul aminteşte deseori despre influenţa profundă pe care a avut-o asupra sa personalitatea tatălui său, activitatea în cadrul Liceului de Arte Plastice bucureştean din apropierea Catedralei Sf. Iosif, precum şi providenţiala întâlnire cu opera lui Edvard Munch tot la Bucureşti. Artistul este mereu interesat de poezie şi muzică, subiecte care foarte des constituie subiectele compoziţiilor sale, atent construite, mereu într-un echilibru căutat dar niciodată forţat. Ion Barbu, Urmuz, mari concerte simfonice însoţesc conștiința spectatorului care reia firul poveştilor înfiripate în imaginaţia lui Florin Menzopol. Experienţă şi lucrul neobosit, conştientizarea naturii menirii artistice, pe care artistul o numeşte decent “meserie”, atât ca bucurie cât şi ca o condamnare. Deseori dumnealui reafirmă cu un anumit stoicism acest statut dublu şi continuă cu vioiciune să descrie o lucrare în curs, o asociere de culori sau forme care-l dinamizează sau care l-a frapat de curând.
– Inspiraţia pare să vă vină de peste tot, schiţele dumneavoastră sunt făcute indiferent de locul unde se întâmplă să va aflaţi şi să vă intersectaţi cu ea. Ştiu că vă vedeam la liceu, când eram elev, mereu schiţând, pe loc, în atelier şi nu numai. Cum apare inspiraţia?
– Aşa zisa inspiraţie. Eu nu prea cred în ea. E vorba de sursă de informaţie, la mine totul poate fi o sursă: de la pete şi crăpături în asfalt, faţade de bloc, grupări de vegetaţie-clădire. Ceva foarte simplu sau complex. Uneori mă opresc pe stradă la un fragment, un exterior, asocierea mă frapează: clădire-verdeaţă-pietriş-plantă. Se creează o atmosferă. O lucrare a mea mai veche, “Undeva în Creta”- eu nu am fost în Creta dar ea, lucrarea – a apărut dintr-o asociere de locuri. Procesul este lung. Schiţe, perioada de aşezare a ideii, a informaţiei, şi apoi lucruri. De multe ori am avut surpriza să pornesc cu o idee care apoi nu s-a potrivit cu formatul, moment în care renunţ la intenţie şi schiţe şi pornesc de la pânza din faţă înainte, fără schiţa prealabilă. De cele mai multe ori mi-a ieşit. Nu există regulă a etapelor creaţiei. În alte epoci, ev mediu, renaştere, când era vorba de comandă, etapele erau mai rigide. Artistul putea adauga propria fabulaţie subiectului comenzii. Ucenicii erau necesari realizării operei care de aici mergea în proces previzibil. Sunt exemple celebre din opera lui Verrochio, Massacio şi alţii, unde lucrarea finală avea mai multe personalităţi puternice care şi-au lăsat amprenta.
– Putem pune pe seama acestui lucru, pe seama inspiraţiei care vine din locuri şi prin moduri diverse, faptul că deseori aveţi şi elemente abstracte şi elemente figurative în aceaşi lucrare?
– Chiar îmi puneam această problemă acum câteva zile. Într-un fel aş refuza total ideea de abstract pentru că uneori geometrizările, fragmentele din realitate pot fi luate drept pictură abstractă. Eu nu cred că există sau a existat cu adevărat.
– “Construcţie în junglă” o consideraţi abstractă sau figurativă?
– Titlul a venit după ce am lucrat o compoziţie cu foarte mult verde, care se cerea echilibrată. Ce a ieşit e un melanj de figuraţie şi abstract. Lumina din lucrare, din presupusă jugla, e preluată din amintirea unei opere a lui Paul Klee.
– După cărţi poştale aceeaşi temă a lucrat-o şi Rousseau Vameşul. Lucrul după imagini foto e foarte popular. Amintirile par foarte importante în anumite lucrări ale dvs.
– O serie de lucrări le-am numit “Amintiri” . Dar titlul nu e foarte clar. Ele nu mă obsedează, e vorba mai degrabă de experienţe de atelier, de culoare, compoziţie, ritm. Titlul e general, deşi şi “Exerciţiu” ar fi fost un titlu bun.
– Mereu m-am întrebat cum reuşiţi să găsiţi expresia specială a mixului dumneavoastră de elemente grafice, decorative şi picturale. E conştient sau e produsul influenţelor ?
– Tot ce lucrez în ultima vreme am reuşit să fie într-o manieră extrem de personală, mă feresc de influenţe. Amintesc povestea unui artist prieten care împreună cu un coleg vizitau Ermitage-ul. Sculptorul Victor Român alegea foarte atent lucrările pe care le viziona şi pe care nu se ferea cu cea mai mare grijă de a insistă asupra lucrărilor lipsite de calitate. E important că după o anumită experienţă să fie menajati ochii, prin evitare, e nevoie de o igienă vizuală.
– Din această perspectivă, cum vedeţi viaţa artistică locală ?Buzoiană, românească?
-Local situaţia mi se pare extrem de tristă. Aproape insuportabilă. La Buzău în ultima vreme artă în general e realizată de culturnici, aşa-zişi reprezentanţi care au apărut de niciunde. Lermontov creează un personaj special, un ofiţer tânăr, rus, luptând în Caucaz, persoană care nu-şi iubea decât intrumentele de ucis. Năpădit de toate defectele umane. “Eroul timpurilor noastre” Istoria se repetă. La noi artă pare făcută de personaje mai mult interesate politic, mai mult decât artistic, premiaţi de oficialităţi, fost iactivisti, informatori, organizează expoziţii fără calitate, sau editează reviste, pe banii publici, cu nume ce se vor sonore permanent precedate de titulaturi. Mă amuză cum unii copiază fizic prin imagine şi atitudine figuri celebre ale culturii româneşti că Adrian Păunescu.
– Cum s-a ajuns aici?
– Aceşti “cetăţeni de onoare” au ştiut să “dea din coate”, aplicând metodele comuniste ale agăţării cu orice preţ de oportunităţile elevarii sociale, prin intrigi, pârghii ce nu presupun nicio valoare, mai ales artistică. În Buzău apar enormităţi înfiorătoare, că bustul lui Marghiloman. E incredibil de prost făcut. Nu mi vine să cred că e mâna de sculptor în această lucrare. E nevoie de realizarea acestui profil de om contemporan angajat, culmea, în cercetarea trecutului anti-comunist, scoţând la lumina personalităţi istorice nenorocite de comunism. “Hoţul strigă hoţii” şi e premiat.
– Cum vedeţi o scenă artistică locală de dorit?
– Liniştită, frumoasă, în sensul cel mai curat. Mai multă modestie, prin gesturi şi vorbe, organizarea vernisajelor orientate înspre calitatea lucrărilor şi discernerea mesajului artistic, mai puţin spre orgolii şi autoadulatie. Mai puţine cărămizi bătute în piept, ovaţii, mai puţin Adrian Păunescu, dacă se poate. Un lucru mă mâhneşte teribil. În 1968, venit la Buzău cu repartiţie la Şcoală nr 10, am făcut cunoştinţă cu acesta vizitând Crângul, conacul Marghiloman, frumos deşi neîngrijit, atunci, şi la cimitirul Dumbravă, opera lui Brâncuşi, mormântul avocatului Stănescu, cu bustul, femeia îngenunchiată; un ansamblu excelent regizat. Povestea ansamblului e destul de lungă. Partea curioasă e că acum aproape un an, am văzut “nouă Rugăciune”, care nu seamănă deloc cu originalul, mai ales prin partea de jos, probabil refăcută. Sunt modificări aduse originalului prin poziţia nouă a ei. Lucrurile astea sunt nepermise. Aşa ceva nu trebuie ignorat, opera lui Brâncuşi este denaturată. Acelaşi gen de modificări inexplicabile apar şi la Coloana Infinitului sau la Voroneţ care numai albastru nu mai are că element distinctiv.
– Ce e de făcut ?
– În primul rând trebuie să renunţăm la a colabora cu aceste persoane. La Bucureşti acest gen de persoană e mult mai răspândit că la noi şi practicile lui sunt neîntrerupte de revoluţie. Ştiu un artist care a pretins, cu teatralitate şi talent actoricesc, că a fost aduşi cu forţă la şedinţe UTC, în 1990, premiaţi cu portocale şi suc, şedinţe de la care am reuşit să mă strecor, aflând mai târziu că tot circul fusese regizat de chiar “actorul UTC-ist” de care vorbesc. Dând din coate şi copiind manieră altor artişti a ajuns figura importantă.
– Multe vitamine în portocală aceea…
– Evident.
– Cum apreciaţi experienţă dumneavoastră expoziţională în Bucureşti ?
– Îmi amintesc cum plouă în sala Căminul Artei la vernisaj. Acum câţiva ani. Norocul meu că apă nu a curs pe lucrări. Consider că UAP-ul a fost mereu construit din găşti şi cea care se lipea de noul preşedinte profită. Se făceau liste cu împrumuturi de creaţie, ajutoare pentru artişti, sumele fiind şterse anul următor. UAP a plătit o mulţime de prostii din bani publici, care au intrat în marile expoziţii ale artistului X, Y. Din câte ştiu situaţia UAP România e destul de precară.
– Cum apreciaţi activitatea galeriilor noi, private ?
– Mi-e teamă că acestea urmăresc doar profitul imediat. Multe licitaţii îmi par făcute cu lucrări secundare, apărute că prin minune, incerte. Nu am o părere bună. Ştiu că şi la New York starea acestora s-a înrăutăţit, din peste 1000 ar fi rămas 300 sau în jur de. E probabil şi o diferenţa de profesionalism.
-Se vorbeşte despre direcţia şcolii de la Cluj şi a directieiei precum şi despre succesul comercial al lui Adrian Ghenie. Artă românească din afară se vede prin această prisma.
-Eu nu cred în revenirea unui realism. Cred că genurile fundamentale ale picturii şi abordarea lor realistă nu are niciun viitor. Artisul Ghenie mi-a făcut o impresie foarte bună iniţial, am fostchiar şocat, poate exagerat de mult. A două întâlnire cu lucrările lui a fost mai analitică şi cerebrală, entuziasmul mi-a scăzut. Iar a treia oară, cu lucrări recente, cu tovarăşii Ceaşescu, întâlnirea a fost nesatisfăcătoare, aproape m-au revoltat aceste lucrări, trecându-le în penibil şi derizoriu. Calitatea şi preţul nu sunt echivalente în lumea artistică din toate timpurile.
– Aţi menţionat o retrospectivă?
– Da, mă interesează acest lucru, deşi încă nu reuşesc să găsesc loc şi moment. Mi-e teamă că nu o să reuşesc. Spaţiile în Buzău care se pretează acestui lucru sunt foarte limitate.
