Cine sunt ei cu adevărat? O categorie aparte de oameni, de proscrişi, cu viziuni proprii despre lume, cu sentimente adânci şi intense despre orice mişcă – sau nu mai mişcă. O inepuizabilă sursă de cultură şi civilizaţie. Un neam nobil într-ale literelor. Un herb al clarviziunii şi al obscurităţii, totodată. Oameni ai poveştilor, creaţi din imaginaţie şi semnificaţii ample ale cuvintelor. Totuşi, nişte oameni.
Sunt oameni care aspiră şi care respiră. Aspiră la recunoaştere şi respiră fantasme. Poartă cu ei, zi de zi, capricii şi angoase, mici nebunii şi mari tenebre. Sunt inteligenţi, sau oricum, par a fi. Nu se bucură de foarte multă apreciere, o duc greu, trăiesc parcă răzvrătiţi printre ceilalţi muritori, pe care-i observă, îi analizează, le descoperă secretele, le sparg cifrurile şi le transformă în personaje. Aceste personaje sunt propriile lor jucării, acei golemi din cerneală şi sens. Ei îşi iubesc creaţiile, le respectă, le adoră, le visează. Sunt ce au mai bun de oferit, sunt moştenirea lor. Nu se prea ajută între ei, deoarece nu vor să-şi complice existenţa, mult prea complexă şi completă. Ei leagă prietenii cu personaje, nu cu persoane. Sunt obsedaţi de idei.
Ei sunt cei care ne deplasează spre alte ţinuturi. Ei sunt cei care ne trimit în spaţiu. Ne închid în labirinturi şi ne supun unor probe pe viaţă şi pe moarte. Ne tulbură simţurile, ne vindecă plictiseala, răul, prostia.
Se citesc unii pe ceilalţi dintr-o curiozitate maliţioasă. Vor să vadă dacă într-adevăr ei scriu mai bine. Şi, evident, că ei scriu mult mai bine, de fapt, cel mai bine. Nu se poate altfel.
Scriitorii se simt preţioşi, simt că valorează enorm, iar valoarea lor nu poate fi măsurată în karate, nu poate fi măsurată pe scara Mohs sau pe scara Richter. Ei sunt tari şi cutremurători pentru societate. Ei au propriul lor tabel de valori, fiecare dintre ei e un nou Mendeleev. Fiecare dintre ei trăieşte într-o citadelă de plutoniu. Fiecare cameră e construită din sare, miere, apă şi pământ. Oglinzile în care se admiră sunt încercuite de foc, covorul pe care calcă e cusut cu filigran, iar pe fundul paharului cu vin dorm pietre preţioase.
Da, scriitorii trăiesc altfel, nespus de altfel. Scriitorii sunt scriitori. Scriitorii sunt nişte zei, dar nişte zei foarte puţin plătiţi pentru munca lor. Ne plac poveştile pe care le citim sau pe care le auzim, dar îi ignorăm pe cei care le spun.
Deşi ei sunt cei care ne leagă unul de celălalt prin aceste poveşti, prin aceste poduri de cuvinte. Ei ne aduc mai aproape de noi înşine, îndepărtându-ne în acelaşi timp de noi, cei de zi cu zi, cei care respiră monoton cotidianul.
Da, ei sunt cei care ne deschid noi orizonturi, noi porţi de percepţie, fără ajutorul unui drog. Ei sunt cei care ne deplasează spre alte ţinuturi. Ei sunt cei care ne trimit în spaţiu. Ne închid în labirinturi şi ne supun unor probe pe viaţă şi pe moarte. Ne tulbură simţurile, ne vindecă plictiseala, răul, prostia.
Da, scriitorii fac toate astea, şi sunt doar nişte oameni obişnuiţi.
Oameni din carne, oase şi sânge. Oameni vulnerabili. Oameni slabi, fricoşi, ambiţioşi.
Doar că sunt oameni care spun poveşti despre alţi oameni slabi, fricoşi, ambiţioşi.
Oameni care au tăria să demaşte lumea.
Oameni care au intuiţia să mascheze lumea.
Oameni care au curajul să încarce lumea de înţeles.
Oameni care au nebunia să reconstruiască lumea.
Oameni care sunt scriitori………
Av. Roxana Constantinescu
