Am citit ieri comentariul unui concetățean, supărat pe români, supărat pe el însuși, supărat că s-a născut aici. Adnotările lui, din care rezultă că suntem ”lași și puturoși” ar fi trecut, în condiții obișnuite, pe lângă mine. Suntem și așa! Suntem și mai rău decât atât. Dar acum simt o uriașă nedreptate în aceste cuvinte aruncate așa cum o țață bate o pernă jegoasă la balcon și umple strada cu fulgi murdari. Azi trăim o stare anormală, de pericol, de dramă profundă. Un accident idiot a curmat zeci de vieți și va mai curma. Tragedia, te-ai fi așteptat, va pârjoli sufletele unor părinți, unor prieteni ai morților și viilor care-s pe jumătate morți. Va îndolia rude, iubiți și iubite, fiindcă toți acești oameni care-au ars ca niște vreascuri într-o sobă, erau tineri. Nu, n-a îndoliat doar atât. Doliul îl poartă pe stradă, o femeie care nu cunoaște pe nimeni acolo, doliu port și eu, departe, aici, la Sângeru, un doliu sufletesc a atins firi ursuze și mila cutreieră prin oameni care, în aparență, nu s-au întâlnit cu acest sentiment.
Lângă milă s-a așezat, în poziție de luptă, sentimentul întrajutorării. Sute de oameni, nechemați de nimeni, au făcut coadă la porțile celor 10 -12 spitale care au primit răniți arși, spre a dona sânge. Am un prieten care tremura dacă venea asistenta să-l vaccineze la școală și evada pe geam când zărea doctorul la poartă. Ei bine, m-a sunat de la parterul Spitalului Floreasca unde alergase să doneze sânge. I-a dispărut spaima de seringă. În el a înflorit un eroism pe care nu și-l știa. Sunt liste cu mii de oameni care se declară donatori, unii chiar de piele. Noaptea tragediei a sculat de acasă și i-a băgat în uniforma spitalului profesori chirurgi de vârsta mea și rezidenți, asistente care-și terminaseră tura și așteptau week-end-ul ca pe o izbăvire, studenți la medicină care se ofereau voluntari pentru orice.
Nu, poporul român nu e nici laș și nici puturos. În momentele în care trebuie să fie eroic este eroic. O însuflețire care părea amorțită se reaprinde peste dezgust și plictis, peste nenoroc și dezolare, însuflețire care arde înalt, minunat. Tragedia aceasta care este încă în desfășurare, chiar dacă acel blestemat club e doar cenușă și mormânt, a trezit mai mult decât am fi crezut, în mine, în tine, în noi. Sigur, sunt și unii care scriu că au găsit ce au căutat, că în baruri se adună dezaxații și pruncii de bani gata, că – așa scrie unul – ”nu-i pagubă, niște proști mai puțin”. Uniformizarea sentimentelor umane ar fi fost nefirească. Și mila e supusă selectorului și storcătorului democratic, iar unii îi rezistă. Nu știu cât. Ceva îmi spune că, puși într-o situație limită, și cinicii vor găsi în ei avânturi luminoase, iar petalele întrajutorării vor înflori și pe chipurile lor.
Mii de oameni donează sânge. Unul din ultimii tineri identificați azi, în zori, era cel care după ce scăpase din flăcări a intrat din nou spre a mai salva un coleg, o colegă, pe cineva. Cetățeni din satul România, din miezul orașului mare sau trăitori într-un cătun de munte, sunt gata să doneze piele. E război? E un fel de exercițiu de verificare dacă ai arma omeniei cu tine. O ai, o avem. Această alarmă generală a adunat armia care părea risipită și pierdută în voi și învinsă. Românii sunt așa cum i-am învățat în cartea de istorie. Buni, generoși, eroici la nevoie. Accidentele de dezumanizare nu se pun. Ele-s peste tot, într-o patologie a înfundării hornurilor de aerisire sufletească. Împrejurarea nefericită de azi mi-a arătat că suntem prea aspri cu noi uneori. Suntem un popor frumos, orice ar zice alții, care ne cunosc puțin, orice am crede, la nervi, noi înșine despre noi.
Sursa: ampress.ro
